Focul

Ochi căprui mă cheamă-n nevăzut
Să pot privi ceea ce n-am știut,
Ce nu am vrut sa înțeleg în trecut,
Ce n-am ales atunci când am putut.

Gânduri apuse în timpul de demult
Renasc orbește, ca la început.
Cenușa lor, ce nu credeam să fie,
Trupul și sufletul începe să le-mbie
Spre focul de mult stins. Și parc-acum
Nici urmă nu mai e, nici măcar fum,
Din flacăra de sentiment suprem
Ce reușea să ardă și fără oxigen
Și fără cea mai mică bucată din lemn.

S-a stins. Și parc-acum s-a lăsat rece.
Prin suflet un fior de gheață trece
Și ceea ce-nainte era foc
Acum nu mai poate arde deloc.
Nu-l pot aprinde să fie ce-a fost
Nici de vânt să îi găsesc adăpost.
Focul de care cândva eram surprins
Astăzi nu mai arde deloc. S-a stins …

Distribuie aceasta postare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *