Scânteia

Te văd acum aproape dar, totuși, ești departe..
Stai langa mine acum, dar parcă-ntr-un alt loc…
Rostim cuvinte multe, dar toate sunt deșarte
Ca și cum între noi nu ne-auzim deloc…

Tăcerea-mi spune multe, dar nu vreau s-o aud,
Răbdarea-mi e vrășmaș și lupt cu ea cu greu
Începe-a prinde viață un simțămând crud
Și a se răspăndi în tot sufletul meu…

Regretul îmi e umbră, tristețea îmi e Soare.
Tot ce văd acum e pictat în nonculori…
Aștept cu nerăbdare pigmentul de culoare
Să pot privi din nou ce vedeam alteori,

Să pun iar apă florii ce eu am ofilit-o,
Să am grijă de ea ca să reînflorească,
Să ocrotesc cu sufletul corola ce-am zdrobit-o,
Să pot s-ajut din nou ca frunzele să-i crească…

Fiindcă-am lasat-o-n beznă, fară pic de lumină,
Uitată într-un colț, departe de ochii mei
Să nu mai văd aproape frumusețea haină,
Să nu mai simt acel parfum dulce al ei.

Parfum nu meritam, nici frumusețea florii
Nici petalele să văd cum i se deschid,
Nici frunzele ce-i stau în jurul tulpinii,
Dar vrajile ei sacre încep și mă cuprind…

Cuprind mai tare astăzi și sufletul și gândul
În brațele iubirii care s-a stins acum.
Aștept scânteia care va reaprinde focul
Ce ori va arde iarăși, ori mă vă face scrum…

Distribuie aceasta postare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *